Prietenie

Rezistenţă la şcoala de fete de la Pitar Moş

După cum arătam în articolul anterior dedicat clipelor petrecute de Mater Consolata la Manastirea Timişul de Sus (unde am fost şi noi în tabăra pregătitoare), surorile ordinului „Congragatio Jesu” înfiinţasera în Bucureşti una dintre cele mai renumite şcoli din Romania – Institutul Sfânta Maria de pe strada Pitar Moş. 

În cartea de memorii “Se ve stinge oare lumina?” (ultimele luni are marii şcoli a surorilor germane  Maria Ward din Bucureşti – strada Pitar Moş),  Mater Consolata, ultima directoare de la Pitar Moş, descrie atmosfera ce a precedat desfiinţarea şcolii, eforturile disperate de a o salva precum şi demersurile făcute, după desfiinţarea instituţiei pentru a permite refugierea în Occident a sute de călugăriţe catolice, multe dintre acestea germane (altfel, ameninţate cu deportarea în Rusia).

Mater Consolata surprinde reacţia copiilor de atunci – elevele de la Pitar Moș – la impunerea comunismului. Reacţia elevelor de la Pitar Moş la tentativa activiştilor partidului comunist de a le învăţa “Internaţionala” (imnul comuniştilor) este formidabilă:

Recent, începuseră să viziteze şcolile grupuri de bărbaţi şi într-o bună zi au venit şi la noi. Nimeni nu îi cunoştea. M-au salutat şi mi-au cerut să reunesc toate elevele din cursul superior, fără profesoare.

“Poate ar fi bine să merg eu din clasă în clasă”, mi-am dat cu părerea, gândindu-mă că fetele vor putea fi mai uşor convinse în acest fel. Dar nu au acceptat. Au refuzat şi sala de festivităţi, preferând curtea interioară a şcolii, relativ închisă.

Cu ajutorul câtorva eleve, toate clasele s-au strâns repede în curte. Împreună cu vizitatorii noştri, urmăream de la fereastra cancelariei cum se strângeau fetele, toate în uniformă impecabilă, în soarele blând de primăvară, sub teii de curând înverziţi, şi-mi făcea o reală plăcere felul cum se prezentau.

La propunerea mea, de a coborî împreună, am primit un răspuns neaşteptat: “Vom merge singuri, rămâneţi aici şi nu vă arătaţi, vrem să stăm singuri de vorbă cu elevele.”

Am rămas locului, singură, în timp ce ei coborau în curte. Îi auzeam ţipând apoi, din ce în ce mai des şi mai tare, pe măsură ce elevele deveneau tot mai agitate şi mai zgomotoase. Îmi bătea inima. Apoi, brusc, nu s-a mai auzit decât marea hărmălaie a fetelor, vocile bărbăteşti fiind acoperite de ele. Dintr-o dată au început să aplaude puternic şi apoi a răsunat, scandat, ca un cor puternic într-un singur glas: “Vrem pe Mater Consolata!” Cadenţa o cunoşteau de acum de la demonstraţiile de stradă. Nu mă aşteptam la atât curaj faţă de cei patru necunoscuţi, care păreau totuşi oameni convingători.

Văzând că nu au încotro, unul dintre ei a venit să mă ia. Ne-am uitat din nou pe fereastră. Iute ca fulgerul, toate privirile s-au îndreptat către fereastra cancelariei. Fetele începură să aplaude din nou, cu entuziasm, subliniind prin aceasta revendicarea lor sacadată.

Am coborât. De îndată ce m-au văzut s-a făcut linişte şi s-au strâns în jurul meu.

Ceilalţi trei bărbaţi urcaseră treptele unei scări, de unde, printr-un megafon, au ordonat copiilor să cânte “Internaţionala”, imnul comunist. Adunarea a răspuns printr-o linişte desăvârşită.

Zadarnic au dat ei tonul şi au început de câteva ori imnul lor, cu o voce puternică. Nimeni nu îi urma. Nici ameninţările lor, nici insistenţele mele nu au schimbat situaţia cu nimic. Nicio elevă nu cânta.

Exasperat, unul dintre ei sfârşi prin a le spune: “Dacă nu cântaţi imediat, veţi fi imediat duse cu duba la poliţie.” Ameninţarea era gravă, dar nu a folosit la nimic.

Mater Consolata le-a învățat pe eleve prima strofă ca să scape de activiștii comuniști. Cum aceștia nu erau mulțumiți – ”și ce e drept, nu cânta nimeni bine”, directoarea școlii le-a zis că vor mai exersa altă dată și va fi mai bine. Cei trei activiști nu au mai revenit.

Un alt episod descrie încercarea regimului de a le obliga pe fete să confecționeze și să afișeze lozinci comuniste:

După un timp au venit alte circulare referitoare la școală. În afară de tablourile lui Marx, Lenin, ș.a.m.d. trebuiau afișate de-a lungul coridoarelor și pe pereții claselor cele mai importante citate și lozinci din operele acestora. Se sugera ca inițiativa să fie lăsată tineretului. Copiii știau însă cum să procedeze, fiindcă atunci începuseră să vină fete tinere de 13-14 ani care mergeau de la o școală la alta cu misiunea oficială din partea regimului de a le vorbi elevelor. Ele ni se prezentau și îmi cereau să le vorbească elevelor noastre. Majoritatea lor aveau o educație deficitară.

Eu asistam liniștită la lectura prelegerilor pregătite de ele în acest scop. Sigure de sine, ”instructoarele” explicau elevelor noastre politica prezentă a țării și modul cum trebuiau confecționate și expuse lozincile pe pereții școlii. Elevele le puneau uneori în dificultate cu câte o întrebare mai dibace; de cele mai multe ori își făceau între timp lecțiile. De pe urma acestor prelegeri nu s-a confecționat nicio lozincă. Elevele au acceptat tacit o poziție comună, iar eu le-am respectat libertatea de opinie. Nu știu cum a luat naștere acest front comun, căci elevele proveneau din medii foarte diferite.

Această afirmație mă face să mă gândesc la clasa a IV-a de liceu din acel an, în care Principesa Minola stătea lângă fiii unui cizmar din vecinătate; în clasă mai erau fiice ale câtorva personalități din partidele politice tradiționale, acum lichidate, ai căror tați se aflau în închisoare. Alte eleve erau fiice ale actualilor conducători de partid și miniștri. (…)

Inspectorii noi își începuseră activitatea în școli. Când l-am condus pe unul dintre ei în școala noastră, l-am văzut uitându-se cu atenție peste tot, la dreapta și la stânga. Dintr-o dată s-a oprit exclamând: ”Așa ceva nu am mai văzut!  Nicio singură lozincă, măcar! Și niciun tablou!” I-am răspuns calm: ”Copiii nu mi-au adus încă nici fotografii și nici lozinci, dar nu vă faceți griji, ei sunt la curent cu toate și-i cunosc pe toți din ziare și din afișele de pe străzi. Nici nu sunt necesare prea multe, doar școala noastră nu e un circ!”

A doua zi, un ziar lăuda școala noastră, dar la sfârșitul articolului se menționa: ”lipsesc lozinci și fotografii din actualitate și tânăra și inteligenta directoare consideră – citez cuvânt cu cuvânt – că școala dânșii nu este un circ.”

Datorită acestei întâmplări, surorile noastre au devenit mai circumspecte față de acești inspectori.

Într-o zi, când unul dintre ei discuta din nou cu mine cu voce tare în cancelarie, sora Kupertine, o bucătăreasă foarte pricepută, a deschis ușa și a salutat – ”Lăudat să fie Isus Hristos”, a stropit încăperea cu apă sfințită și a plecat fără să mai spună o vorbă!

Categorii: Cercetasie, Prietenie | Lasă un comentariu

Mater Consolata la Manastirea catolica de la Timisul de Sus

2013-05-02 16.46.09In tabăra pregătitoare de Paşti, pe pajistea de lângă mănăstirea surorilor „Congregatio Jesu” de la Timişul Sus, am vorbit despre acest loc ca despre unul de odihnă al maicilor care îngrijeau renumita şcoală de fete Pitar Moş (desfiinţată de comunişti), şi apoi ca unul de refugiu pentru cei care ieşeau din temniţele comuniste.

Pe pajiştea pe care am stat atunci, Mater Consolata – ultima directoare a scolii Pitar Moş a avut viziunea persecuţiei ce urma sa vină. Aştepta autobuzul spre Bucureşti, unde fusese chemată de urgenţă şi avea să primească o veste teribilă. Şcoala era confiscată de regim, ordinul – desfiinţat, măicuţele – ameninţate cu puşcăria sau chiar cu deportarea în Siberia (foarte multe măicuţe erau germane).

image-1367935641Mater Consolata Bachmayer i-a împărtăşit această viziune lui Johann, sasul care care le ajuta pe maici la administrarea lăcaşului de la Timiş. Este un fragment din memoriile lui Mater Consolata, reprodus din aceasta descriere a manastirii catolice de la Timisul de Sus.

Cum tabăra de vară se apropie, putem medita puţin la eroismul maicilor.

Despre momentele in care Romania era ocupata de Armata Rosie, Mater Consolata scrie: „Doamne, cum ne mai rugam in acele momente de restriste! In afara de rugaciunile noastre obisnuite, faceam ziua intreaga si rugaciunea rozariului, mereu cate noua, una dupa alta, si dupa o scurta pauza o luam de la capat. Cateodata, cate un soldat rus, calare, sarea gardul sa ne ceara imbracaminte si de mancare. Niciuna dintre noi nu ne aratam, cu exceptia maicii Aveline, care stapanea la perfectie limba rusa. De mare ajutor ne-a fost atunci! Ne rugam fara incetare si reuseam de fiecare data sa-i vedem plecand si vazandu-si de drum. Odata, unul dintre ei, zarind marele nostru crucifix, a vrut neaparat sa stie cine a fost acel om atat de rau de a trebuit sa fie pedepsit cu rastignirea! In continuu venea lume la noi sa-si gaseasca refugiul, chiar si din Bucuresti. Printre altii, a sosit si o doamna, doctorita, folosind niste drumuri laturalnice. O tinea de mana pe fiica ei, Ioana, in varsta de numai patru anisori si dorea sa-mi vorbeasca. Era agitata si infricosata, ceea ce nu era de mirare. Am luat-o imediat cu noi la rugaciune. Dupa doua zile de sedere la noi mi-a marturisit ca venise cu gandul sa mi-o lase pe fetita, iar ea sa plece in padure ca sa-si puna capat zilelor acolo. Intre timp intelesese sensul si valoarea suferintei si s-a intors impacata acasa.”

Trei ani mai tarziu, in vara lui 1948, Mater Consolata are la Timisul de Sus viziunea tragediei ce avea sa urmeze.

„De sapte ori pe zi urcam treptele spre draga noastra capela, zugravita in alb, ale carei ferestre erau, fiecare, de alta culoare. (…) Tocmai terminasem rugaciunea de seara si coboram in grup treptele capelei, cand Maica Superioara si alte cateva maici m-au luat discret deoparte si mi-au spus agitate: „Ne pare rau ca trebuie sa va intrerupeti zilele de reculegere, dar nu avem incotro. A telefonat Mater Melosa si a spus ca este neaparat necesar sa va intoarceti imediat la Bucuresti.” As fi vrut sa stiu despre ce este vorba, dar la telefon nu li se daduse niciun amanunt. Era in ziua de 3 august 1948.(…)

Johann, un sas dintr-un sat ardelenesc din apropierea Timisului, omul care se ingrijea de grajdul nostru, stia ca adesea, intre 5 si 6 dimineata, trece un autobuz spre Bucuresti.

A doua zi de dimineata, pe la ora 4, eram amandoi pe pajistea dintre padure si sosea, langa casa noastra. Eu ma uitam in jos, linistita. Pe petecul de pamant din fata ochilor mei descopeream dintr-o data o lume nebanuita. Totul era atat de limpede, de precis, de frumos. Vedeam dintr-o data fiecare floricica pana in cele mai mici detalii, fiecare firicel de iarba cu forma lui desavarsita. De asemenea – ganganiile, mici creaturi ale Domnului, care se miscau cu atata gratie. Observarea vietii care palpita pe acest petec de pajiste mi-a adus multa bucurie si, totodata, m-a uimit. Cum pana acum nu dadusem niciodata atentie, ma intrebam, lucrurilor din jurul meu, si cum nu le mai vazusem niciodata ca acum, in lumina slaba a zorilor? Nu-mi mai puteam lua ochii de la pamant!

Deodata l-am auzit pe Johann: “Mater Consolata, de ce va intoarceti cu atata graba la Bucuresti?” I-am raspuns, sigura pe mine, fara sa ma gandesc: „Ne-au luat scoala si casa, totul! Majoritatea surorilor va trebui sa paraseasca tara. In scoala nu va mai avea voie sa ramana niciuna dintre noi!”. M-am speriat singura apoi de ceea ce spusesem, gandind ca ar fi groaznic sa fie asa, ca nu am dreptul sa spun ceea ce nu stiu… si totusi i-am spus in continuare: „Cateva surori se vor retrage la Sfanta Agnes si aici la Timis. Altele vor ajunge chiar la inchisoare si poate ca vor muri acolo. Tu poti ramane la Timis, sa dai o mana de ajutor, ca sa putem pastra totul, caci nici la voi in sat nu va fi cu mult mai bine.”

Omul holbase ochii mari la mine. Am tresarit si m-am intrebat din nou: cine a vorbit in numele meu? Cat as fi vrut sa-mi retrag cuvintele si sa infirm cele spuse ca in urma unei viziuni, dar care din pacate s-au prea-adeverit, dar nu am putut! Ne uitam in tacere unul la altul, aveam impresia ca timpul s-a oprit din curgerea lui neintrerupta. Johann imi spuse: „Nu pot sa cred ca va fi asa.” Eu i-am replicat pe loc: „Ai sa vezi.” Si imediat mi-am intors privirile spre petecul meu de pajiste, ca si cum as fi vrut sa ma asigur de privelistea ce o admirasem inainte. Si am spus cu glas tare : „Oh, ce minunatie!”

Categorii: Cercetasie, Prietenie | 1 comentariu

În Pădurea Cernica și la mănăstire (15 iunie 2013)

O tură scurtă cu Luca, Denisa, Alexia, Marie, Emanuel, Mihai, Zamfir și Gelu.
Apostolul Pavel către Corinteni:
23. Toate le fac pentru Evanghelie, ca să fiu părtaş la ea.
24. Nu ştiţi voi că acei care aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi aşa ca să-l luaţi.
25. Şi oricine se luptă se înfrânează de la toate. Şi aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă.
26. Eu, deci, aşa alerg, nu ca la întâmplare. Aşa mă lupt, nu ca lovind în aer,
27. Ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic.

Categorii: Prietenie | Lasă un comentariu

Preotul anti-Mafia Giuseppe Puglisi a fost beatificat în Sicilia

giuseppe puglisi

După ce primise numeroase ameninţări din partea Mafiei, Părintele Pino si-a întâmpinat asasinii cu cuvintele: „Vă aşteptam!”

Parintele Giuseppe Puglisi, ucis de Mafie in 15 septembrie 1993 in fata bisericii, a fost beatificat in Sicilia.

Cu patru luni inainte de asasinarea Fericitului Giuseppe Puglisi, Papa Ioan Paul II le ceruse sicilienilor sa confrunte Mafia. Fericitul Giuseppe Puglisi era preot paroh la biserica San Gaetano, din cartierul Brancaccio din Palermo, una dintre zonele cele mai controlate de Mafie.

In predicile sale, Parintele Pino, cum i se zicea, isi indemna credinciosii sa incalce omerta, legea tacerii, si sa-i denunte pe mafioti autoritatilor. In ciuda amenintarilor, a continuat sa+i infrunte pe mafioti. A fost executat in fata bisericii, la comanda a doi mafioti locali. Unul dintre asasini a marturisit ulterior ca ultimele cuvinte ale preotului Giuseppe Puglisi au fost „Va asteptam!”

Cei patru asasini si cei doi lideri mafioti care au comandat executia au fost condamnati la inchisoare pe viata.

Categorii: Prietenie | Etichete: , | 1 comentariu

Cristi şi Emanuel, rezultate excelente la EcoMaraton Moieciu

Azi dimineata, la crosul de 14 kilometri de la EcoMaraton Moieciu, Cristi Luţic s-a clasat pe locul doi la General şi pe locul unu la Categorie 18-22. Emanuel Trandafir a ajuns pe doi la  Categorie 18-22, dupa Cristi, şi al cincilea la General.
Clasament Categorie 18-22
Clasament Open

Cristi a terminat pe 2 la open general si primul la categoria 18-22

Cristi a terminat pe 2 la open general si primul la categoria 18-22

Emanuel a terminat pe 5 la general si pe 2 la categorie 18-22

Emanuel a terminat pe 5 la general si pe 2 la categorie 18-22

Categorii: Prietenie, Sport | Etichete: , , , , | Lasă un comentariu

Biserica greco-catolică „Sfântul Vasile” (str. Polonă) în 5 mai 2013

După ani de zile de restaurări, am intrat în biserica „Sfântul Vasile” din strada Polonă pentru celebrarea Paştilor. A fost minunat. Restaurarea va continua, noi doar am pregustat din ceea ce va fi.

 

Categorii: Prietenie | Lasă un comentariu

Ce am invatat de la Luca in tura de la Cernica

In weekend, Emanuel, Lucia, Alexia au fost plecati la Ruginesti, asa ca am ramas doar cu Luca si am facut o tura scurta la Manastirea si Padurea Cernica. La manastire – la moastele sfintilor Calinic si  Gheorghe, refondator al manastirii (cuviosul arhimandrit caruia Sfantul Nicolae i-a cerut sa-i curate locasul de „hiare salbatice”), dar despre acestea mai multe informatii AICI si AICI (Cernica, manastirea care i-a furat inima Reginei Maria)  si vom afla si intr-o tura si postare viitoare.

Dupa manastire, in Padurea Cernica am aflat lucruri noi de la Luca: cum ca a inceput sa adoarma padurea, cum se culca copacii si dispar, ce pericole exista cand dispar copacii, dar si ca pot invia. Am mers aproape opt kilometri prin Padurea Cernica si prin universul lui Luca (punct de intrare vizavi de manastire, am mers pana la balta, apoi pe linia electrificata, si inapoi iesind pe la Park Aventura), o adevarata incantare. La finalul acestui fimulet, Luca dezvaluie cateva dintre secretele padurii. Am folosit ca ilustratie varianta instrumentala a lui „Shepherd of My Soul”.

Categorii: Prietenie | 1 comentariu

La Catedrala Sfântul Iosif, de Pastele romano-catolic – 31 martie 2013

„Bucurati-va, voi toti cei care il slujiti pe Dumnezeu!
Vestiti cu sunete de trâmbite
Biruinta unui Imparat atât de mare!”

Categorii: Prietenie | Lasă un comentariu

ForestRun 31 martie 2013 – Padurea Cernica

Categorii: Prietenie, Sport | Lasă un comentariu

Video de la Marşul pentru viaţă, Bucureşti, 2013

O scurtă înregistrare cu atmosfera de la marşul de astăzi.

 

Categorii: Prietenie | 1 comentariu

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.