Cercetasie

Scorpionii, cu cortul în Munții Vrancei, între iarnă și primăvară

Scorpionii din Focsani – Mihnea (sef patrula), Stefan (secund) dar si mai noii Cosmin si Alex, au decis sa organizeze o prima iesire pe 2017, poate nu in cel mai prielnic week-end prin prisma vremii de afara. Dar ce conteaza niste ploaie, ei sunt cercetasi si se descurca cu orice:) Pentru aceasta iesire l-au invitat si pe Sabin, drumetul nostru din Constanta, drept insotitor si sprijin si au ales o destinatie: Lepsa, Vrancea, mai exact in apropierea manastirii cu acelasi nume.

Ei s-au ocupat de toata organizarea: mijloace de transport in comun pana acolo, mancarea necesara (pateuri, kaiser, paine, pulpe, cartofi, condimente), ustensile diverse (toporisca, maceta, gamele, corturi, saci de dormit, haine specifice pe care le-a mai adus Sabin in plus pe langa ceea ce avea fiecare).

Sambata dimineata s-au intalnit in Focsani si voiosi, incarcati cu bagaje s-au suit in microbuzul de Lepsa. Voiosi ei, caci vremea nu era prea voioasa 🙂 Era destul de frig si ploua mocaneste insa gandul ca vor scapa pentru 24 de ore in natura era indeajuns ca sa treaca cu vederea vremea de afara.
Dupa o calatorie de aproape o ora si jumatate, au coborat in Lepsa si au inceput sa mearga pe drumul spre manastire spre locul planificat pentru campare. Stefan documentase oarecum traseul lor pe Google Earth, iar Alex avea ceva informatii despre locurile acelea si pentru ca fusese anii anteriori cu parintii acolo in camping. Au trecut curand pe langa un izvor pe marginea drumului insa era prea aproape de drum si civilizatie si au decis sa mearga inainte. Mihnea a propus la un moment dat sa mearga pe o carare ce s-a ivit la dreapta si au inceput sa urce putin. Insa panta era destul de abrupta pentru cate bagaje carau ei, astfel incat au stabilit sa continue drumul spre manastire si sa vada ce locatii de campat ar fi bune pe traseu. In cimitirul din curtea manastirii pe langa care au trecut, avea loc o inmormantare si au mers in liniste, intrezarind deja in departare in stanga drumului pe munte, o pajiste care parea un loc pentru a se stabili. S-au indreptat intr-acolo trecand peste un podet de lemn construit destul de recent, si au inceput sa urce pe un drum de pamant plin de noroi, lasand in urma ultimile case. Casele, pareau pustii, cercetasii vorbind intre ei si ajungand la concluzia ca sunt desigur doar case de vacanta,populate doar vara. Se mai auzeau unu-doi catei dar mult in departare. Au urcat ceva mai la deal spre luminisul intrezarit mai devreme si au gasit un loc perfect unde au decis de comun acord sa aseze cortul. Mihnea adusese un cort mare de 5 persoane si unul mai micut de 2, stabilind sa vada cat de mare este primul ca sa decida daca mai e sau nu nevoie de celalalt.

Zis si facut, au eliberat putin terenul si au pus cortul care, dupa cum urmau sa vada era urias, indeajuns de incapator pentru toti. Asezarea lui a fost putin in panta datorita locului dar sperau sa fie okay. S-au chinuit putin cu ancoratul dar intr-un final a fost fixat si cam si atunci a inceput sa ploua mocaneste.

Fiind oarecum documentati in ceea ce priveste un „heat reflector” (ajutati online de Gelu), Mihnea cu Stefan au inceput sa realizeze unul, in timp ce Sabin, Cosmin si Alex au pornit sa adune lemne. Majoritatea erau umede si a fost nevoie sa intre mai adanc intr-o padurice din apropiere unde la adapostul coroanelor copacilor pe jos se puteau gasi din plin ramuri uscate. Au reusit sa creeze un panou de lemne care să reflecte spre cort caldura focului, si au decis sa plece imediat dupa intr-o scurta drumetie inainte de a aprinde focul

Au lasat cortul nesupraveghetat insa acesta era destul de bine camuflat, nefiind vizibil de la drumul principal din vale si au inceput sa escaladeze dealul din spate, prin aceeasi ploaie mocaneasca ce nu mai parea a se opri insa nici nu se intetea. Au ajuns la un drum pe care l-au urmat deoarece era mai usor oarecum de urcat decat de-a dreptul, insa noroiul era considerabil mai mult, carand cantitati impresionante pe talpile bocancilor. Dupa ce au urcat o diferenta de nivel de aproximativ 150m pe o distanta de 1.5km (conform ceasului cu GPS al lui Sabin) si au dat de un al doilea drum, si-au dat seama ca ar fi fost prea mult de urcat pana sa ajunga in varful muntelui asa ca au decis sa coboare. In coborare, Sabin (urmat de Mihnea indeaproape) – incercand sa le arate o coborare in alergare pe care o mai practica el in trecut la concursurile montane, a alunecat, calcand stramb intr-un manunchi de lemne ude, agatandu-si si pantalonul de ski pe care a reusit sa il rupa astfel 🙂 Din fericire doar pantalonul a avut de suferit, s-a ridicat si au mers toti mai departe pana la cort, unde au inceput operatiunea destul de dificila de a face focul pe ploaie.

Cu cate-o gluma cu cate-un chiot (Hip, hip, Ura!) cu cate-un cantec au facut si focul la care au pus in tigaie carnea de pe pulpe, taiata in prealabil de catre Alex. Condimentele aduse de catre acesta din urma au adus un gust deosebit mancarii, pe care cei cinci au savurat-o imediat ce a fost gata. Cartofii i-au aruncat pe jar si i-au preluat in scurt timp gata facuti cu „gust de porumb” cum spunea Alex 🙂

Pe nesimtite, seara isi facu simtita prezenta si ploaia parca se intetise putin, obligandu-i pe cei 5 sa se retraga in cort de pe la ora 19:30, unde s-au apucat de spus povesti care mai de care mai interesante 🙂 Si totusi, pentru a le afla trebuie sa petreceti alaturi de Scorpionii din Focsani, o companie de mare clasa 😀 Desigur nelipsite glume si mici frici referitoare la animalele salbatice din zona dar si pe alte subiecte, iar vocile, destul de puternice in urma cu cateva ore, au inceput usor usor sa scada, oboseala si somnul preluand conducerea.

In afara de o mica alunecare la „vale” din cand in cand pe izoprene (datorita micii inclinatii a cortului) si a faptului ca panza cortului pe partea intrarii s-a udat si s-a lipit de sacul lui Sabin, neajungand insa sa-l ude, totul a fost in regula si toti 5 s-au trezit veseli pe la 7:00 dimineata. Fara vizite nocturne ale ursilor sau ale altor animale, dupa cum de altfel era si de asteptat, deoarece toate resturile de mancare le-au coborat departe de locul de campare, urmand a le prelua pe drumul de intoarcere. Fuse o noapte oarecum linistita, ploaia oprindu-se probabil undeva pe la ora 2-3. Frig nu le-a fost deoarece se „blindasera” destul de bine, asteptandu-se la acele conditii. Asa cum se spune, nu exista vreme prea rea ci oameni nepregatiti pentru ea, iar ei ca si cercetasi trebuie sa fie intotdeauna pregatiti.

Poate cel mai neplacut lucru dimineata a fost ca toate erau ude, iar temperatura undeva pe la 1-2 grade insa s-au descurcat de minune. Sabin vorbise cu soferul microbuzului de ieri sa il sune pe la 9:00 si cum nu mai avea baterie a facut schimb de cartele cu Cosmin el fiind singurul al carui telefon inca mai functiona. Soferul a sunat, au stabilit ca sa se intalneasca la 10:15 in centrul localitatii Lepsa. Au strans totul si au pornit agale spre microbuz, microbuz care i-a luat asa plini de noroi pe bocanci si i-a dus la Tulnici de unde au fost preluati de un alt microbuz spre Focsani.

In asteptarea unor zile mai insorite si a urmatoarei aventuri, Scorpionii va spun, La revedere. Sabin, de asemenea 🙂

Categorii: Cercetasie | Lasă un comentariu

Rezistenţă la şcoala de fete de la Pitar Moş

După cum arătam în articolul anterior dedicat clipelor petrecute de Mater Consolata la Manastirea Timişul de Sus (unde am fost şi noi în tabăra pregătitoare), surorile ordinului „Congragatio Jesu” înfiinţasera în Bucureşti una dintre cele mai renumite şcoli din Romania – Institutul Sfânta Maria de pe strada Pitar Moş. 

În cartea de memorii “Se ve stinge oare lumina?” (ultimele luni are marii şcoli a surorilor germane  Maria Ward din Bucureşti – strada Pitar Moş),  Mater Consolata, ultima directoare de la Pitar Moş, descrie atmosfera ce a precedat desfiinţarea şcolii, eforturile disperate de a o salva precum şi demersurile făcute, după desfiinţarea instituţiei pentru a permite refugierea în Occident a sute de călugăriţe catolice, multe dintre acestea germane (altfel, ameninţate cu deportarea în Rusia).

Mater Consolata surprinde reacţia copiilor de atunci – elevele de la Pitar Moș – la impunerea comunismului. Reacţia elevelor de la Pitar Moş la tentativa activiştilor partidului comunist de a le învăţa “Internaţionala” (imnul comuniştilor) este formidabilă:

Recent, începuseră să viziteze şcolile grupuri de bărbaţi şi într-o bună zi au venit şi la noi. Nimeni nu îi cunoştea. M-au salutat şi mi-au cerut să reunesc toate elevele din cursul superior, fără profesoare.

“Poate ar fi bine să merg eu din clasă în clasă”, mi-am dat cu părerea, gândindu-mă că fetele vor putea fi mai uşor convinse în acest fel. Dar nu au acceptat. Au refuzat şi sala de festivităţi, preferând curtea interioară a şcolii, relativ închisă.

Cu ajutorul câtorva eleve, toate clasele s-au strâns repede în curte. Împreună cu vizitatorii noştri, urmăream de la fereastra cancelariei cum se strângeau fetele, toate în uniformă impecabilă, în soarele blând de primăvară, sub teii de curând înverziţi, şi-mi făcea o reală plăcere felul cum se prezentau.

La propunerea mea, de a coborî împreună, am primit un răspuns neaşteptat: “Vom merge singuri, rămâneţi aici şi nu vă arătaţi, vrem să stăm singuri de vorbă cu elevele.”

Am rămas locului, singură, în timp ce ei coborau în curte. Îi auzeam ţipând apoi, din ce în ce mai des şi mai tare, pe măsură ce elevele deveneau tot mai agitate şi mai zgomotoase. Îmi bătea inima. Apoi, brusc, nu s-a mai auzit decât marea hărmălaie a fetelor, vocile bărbăteşti fiind acoperite de ele. Dintr-o dată au început să aplaude puternic şi apoi a răsunat, scandat, ca un cor puternic într-un singur glas: “Vrem pe Mater Consolata!” Cadenţa o cunoşteau de acum de la demonstraţiile de stradă. Nu mă aşteptam la atât curaj faţă de cei patru necunoscuţi, care păreau totuşi oameni convingători.

Văzând că nu au încotro, unul dintre ei a venit să mă ia. Ne-am uitat din nou pe fereastră. Iute ca fulgerul, toate privirile s-au îndreptat către fereastra cancelariei. Fetele începură să aplaude din nou, cu entuziasm, subliniind prin aceasta revendicarea lor sacadată.

Am coborât. De îndată ce m-au văzut s-a făcut linişte şi s-au strâns în jurul meu.

Ceilalţi trei bărbaţi urcaseră treptele unei scări, de unde, printr-un megafon, au ordonat copiilor să cânte “Internaţionala”, imnul comunist. Adunarea a răspuns printr-o linişte desăvârşită.

Zadarnic au dat ei tonul şi au început de câteva ori imnul lor, cu o voce puternică. Nimeni nu îi urma. Nici ameninţările lor, nici insistenţele mele nu au schimbat situaţia cu nimic. Nicio elevă nu cânta.

Exasperat, unul dintre ei sfârşi prin a le spune: “Dacă nu cântaţi imediat, veţi fi imediat duse cu duba la poliţie.” Ameninţarea era gravă, dar nu a folosit la nimic.

Mater Consolata le-a învățat pe eleve prima strofă ca să scape de activiștii comuniști. Cum aceștia nu erau mulțumiți – ”și ce e drept, nu cânta nimeni bine”, directoarea școlii le-a zis că vor mai exersa altă dată și va fi mai bine. Cei trei activiști nu au mai revenit.

Un alt episod descrie încercarea regimului de a le obliga pe fete să confecționeze și să afișeze lozinci comuniste:

După un timp au venit alte circulare referitoare la școală. În afară de tablourile lui Marx, Lenin, ș.a.m.d. trebuiau afișate de-a lungul coridoarelor și pe pereții claselor cele mai importante citate și lozinci din operele acestora. Se sugera ca inițiativa să fie lăsată tineretului. Copiii știau însă cum să procedeze, fiindcă atunci începuseră să vină fete tinere de 13-14 ani care mergeau de la o școală la alta cu misiunea oficială din partea regimului de a le vorbi elevelor. Ele ni se prezentau și îmi cereau să le vorbească elevelor noastre. Majoritatea lor aveau o educație deficitară.

Eu asistam liniștită la lectura prelegerilor pregătite de ele în acest scop. Sigure de sine, ”instructoarele” explicau elevelor noastre politica prezentă a țării și modul cum trebuiau confecționate și expuse lozincile pe pereții școlii. Elevele le puneau uneori în dificultate cu câte o întrebare mai dibace; de cele mai multe ori își făceau între timp lecțiile. De pe urma acestor prelegeri nu s-a confecționat nicio lozincă. Elevele au acceptat tacit o poziție comună, iar eu le-am respectat libertatea de opinie. Nu știu cum a luat naștere acest front comun, căci elevele proveneau din medii foarte diferite.

Această afirmație mă face să mă gândesc la clasa a IV-a de liceu din acel an, în care Principesa Minola stătea lângă fiii unui cizmar din vecinătate; în clasă mai erau fiice ale câtorva personalități din partidele politice tradiționale, acum lichidate, ai căror tați se aflau în închisoare. Alte eleve erau fiice ale actualilor conducători de partid și miniștri. (…)

Inspectorii noi își începuseră activitatea în școli. Când l-am condus pe unul dintre ei în școala noastră, l-am văzut uitându-se cu atenție peste tot, la dreapta și la stânga. Dintr-o dată s-a oprit exclamând: ”Așa ceva nu am mai văzut!  Nicio singură lozincă, măcar! Și niciun tablou!” I-am răspuns calm: ”Copiii nu mi-au adus încă nici fotografii și nici lozinci, dar nu vă faceți griji, ei sunt la curent cu toate și-i cunosc pe toți din ziare și din afișele de pe străzi. Nici nu sunt necesare prea multe, doar școala noastră nu e un circ!”

A doua zi, un ziar lăuda școala noastră, dar la sfârșitul articolului se menționa: ”lipsesc lozinci și fotografii din actualitate și tânăra și inteligenta directoare consideră – citez cuvânt cu cuvânt – că școala dânșii nu este un circ.”

Datorită acestei întâmplări, surorile noastre au devenit mai circumspecte față de acești inspectori.

Într-o zi, când unul dintre ei discuta din nou cu mine cu voce tare în cancelarie, sora Kupertine, o bucătăreasă foarte pricepută, a deschis ușa și a salutat – ”Lăudat să fie Isus Hristos”, a stropit încăperea cu apă sfințită și a plecat fără să mai spună o vorbă!

Categorii: Cercetasie, Prietenie | Lasă un comentariu

Mater Consolata la Manastirea catolica de la Timisul de Sus

2013-05-02 16.46.09In tabăra pregătitoare de Paşti, pe pajistea de lângă mănăstirea surorilor „Congregatio Jesu” de la Timişul Sus, am vorbit despre acest loc ca despre unul de odihnă al maicilor care îngrijeau renumita şcoală de fete Pitar Moş (desfiinţată de comunişti), şi apoi ca unul de refugiu pentru cei care ieşeau din temniţele comuniste.

Pe pajiştea pe care am stat atunci, Mater Consolata – ultima directoare a scolii Pitar Moş a avut viziunea persecuţiei ce urma sa vină. Aştepta autobuzul spre Bucureşti, unde fusese chemată de urgenţă şi avea să primească o veste teribilă. Şcoala era confiscată de regim, ordinul – desfiinţat, măicuţele – ameninţate cu puşcăria sau chiar cu deportarea în Siberia (foarte multe măicuţe erau germane).

image-1367935641Mater Consolata Bachmayer i-a împărtăşit această viziune lui Johann, sasul care care le ajuta pe maici la administrarea lăcaşului de la Timiş. Este un fragment din memoriile lui Mater Consolata, reprodus din aceasta descriere a manastirii catolice de la Timisul de Sus.

Cum tabăra de vară se apropie, putem medita puţin la eroismul maicilor.

Despre momentele in care Romania era ocupata de Armata Rosie, Mater Consolata scrie: „Doamne, cum ne mai rugam in acele momente de restriste! In afara de rugaciunile noastre obisnuite, faceam ziua intreaga si rugaciunea rozariului, mereu cate noua, una dupa alta, si dupa o scurta pauza o luam de la capat. Cateodata, cate un soldat rus, calare, sarea gardul sa ne ceara imbracaminte si de mancare. Niciuna dintre noi nu ne aratam, cu exceptia maicii Aveline, care stapanea la perfectie limba rusa. De mare ajutor ne-a fost atunci! Ne rugam fara incetare si reuseam de fiecare data sa-i vedem plecand si vazandu-si de drum. Odata, unul dintre ei, zarind marele nostru crucifix, a vrut neaparat sa stie cine a fost acel om atat de rau de a trebuit sa fie pedepsit cu rastignirea! In continuu venea lume la noi sa-si gaseasca refugiul, chiar si din Bucuresti. Printre altii, a sosit si o doamna, doctorita, folosind niste drumuri laturalnice. O tinea de mana pe fiica ei, Ioana, in varsta de numai patru anisori si dorea sa-mi vorbeasca. Era agitata si infricosata, ceea ce nu era de mirare. Am luat-o imediat cu noi la rugaciune. Dupa doua zile de sedere la noi mi-a marturisit ca venise cu gandul sa mi-o lase pe fetita, iar ea sa plece in padure ca sa-si puna capat zilelor acolo. Intre timp intelesese sensul si valoarea suferintei si s-a intors impacata acasa.”

Trei ani mai tarziu, in vara lui 1948, Mater Consolata are la Timisul de Sus viziunea tragediei ce avea sa urmeze.

„De sapte ori pe zi urcam treptele spre draga noastra capela, zugravita in alb, ale carei ferestre erau, fiecare, de alta culoare. (…) Tocmai terminasem rugaciunea de seara si coboram in grup treptele capelei, cand Maica Superioara si alte cateva maici m-au luat discret deoparte si mi-au spus agitate: „Ne pare rau ca trebuie sa va intrerupeti zilele de reculegere, dar nu avem incotro. A telefonat Mater Melosa si a spus ca este neaparat necesar sa va intoarceti imediat la Bucuresti.” As fi vrut sa stiu despre ce este vorba, dar la telefon nu li se daduse niciun amanunt. Era in ziua de 3 august 1948.(…)

Johann, un sas dintr-un sat ardelenesc din apropierea Timisului, omul care se ingrijea de grajdul nostru, stia ca adesea, intre 5 si 6 dimineata, trece un autobuz spre Bucuresti.

A doua zi de dimineata, pe la ora 4, eram amandoi pe pajistea dintre padure si sosea, langa casa noastra. Eu ma uitam in jos, linistita. Pe petecul de pamant din fata ochilor mei descopeream dintr-o data o lume nebanuita. Totul era atat de limpede, de precis, de frumos. Vedeam dintr-o data fiecare floricica pana in cele mai mici detalii, fiecare firicel de iarba cu forma lui desavarsita. De asemenea – ganganiile, mici creaturi ale Domnului, care se miscau cu atata gratie. Observarea vietii care palpita pe acest petec de pajiste mi-a adus multa bucurie si, totodata, m-a uimit. Cum pana acum nu dadusem niciodata atentie, ma intrebam, lucrurilor din jurul meu, si cum nu le mai vazusem niciodata ca acum, in lumina slaba a zorilor? Nu-mi mai puteam lua ochii de la pamant!

Deodata l-am auzit pe Johann: “Mater Consolata, de ce va intoarceti cu atata graba la Bucuresti?” I-am raspuns, sigura pe mine, fara sa ma gandesc: „Ne-au luat scoala si casa, totul! Majoritatea surorilor va trebui sa paraseasca tara. In scoala nu va mai avea voie sa ramana niciuna dintre noi!”. M-am speriat singura apoi de ceea ce spusesem, gandind ca ar fi groaznic sa fie asa, ca nu am dreptul sa spun ceea ce nu stiu… si totusi i-am spus in continuare: „Cateva surori se vor retrage la Sfanta Agnes si aici la Timis. Altele vor ajunge chiar la inchisoare si poate ca vor muri acolo. Tu poti ramane la Timis, sa dai o mana de ajutor, ca sa putem pastra totul, caci nici la voi in sat nu va fi cu mult mai bine.”

Omul holbase ochii mari la mine. Am tresarit si m-am intrebat din nou: cine a vorbit in numele meu? Cat as fi vrut sa-mi retrag cuvintele si sa infirm cele spuse ca in urma unei viziuni, dar care din pacate s-au prea-adeverit, dar nu am putut! Ne uitam in tacere unul la altul, aveam impresia ca timpul s-a oprit din curgerea lui neintrerupta. Johann imi spuse: „Nu pot sa cred ca va fi asa.” Eu i-am replicat pe loc: „Ai sa vezi.” Si imediat mi-am intors privirile spre petecul meu de pajiste, ca si cum as fi vrut sa ma asigur de privelistea ce o admirasem inainte. Si am spus cu glas tare : „Oh, ce minunatie!”

Categorii: Cercetasie, Prietenie | 1 comentariu

In Cheile Tișiței și la Cascada Putnei după furtună

O ieșire cu aspiranți la cercetășie din Focșani, sâmbătă, 8 iunie 2013. Gazde ne-au fost Isabela și Mălina, din patrulele Ratonii și Veverițele. Nu ne-a speriat ploaia torențială și a ieșit o tură pe cinste. După furtuna de vineri, Tișița era umflată. Şi-a adunat apele cu Putna, iar Cascada Putnei a fost absolut spectaculoasă.

Categorii: Cercetasie | Etichete: , | Lasă un comentariu

Tabără pregătitoare de Paști la Timișu de Sus – Cercetaşii Români Uniţi – Bucureşti

În Săptămâna Mare am petrecut trei zile (miercuri, joi și vineri) la Mănăstirea Surorilor „Congregatio Jesu” de la Timişu de Sus de lângă Predeal, cu susţinererea și bunătatea excepţionale ale Maicii Johana. A fost o pregătire pentru tabăra de vară a Cercetașilor Români Uniți din Apuseni, 6-13 iulie, când din Vechiul Regat vrem sa participam cu trei sau patru patrule.

La Timisu au fost cele două patrule de cercetașe: Ratonii şi Veveriţele – Lucia, Isa, Ana, Mălina, Alexia, Iulia, Irina, Maria M. și Denisa…

malina si isa ratonii si veveritele

cele doua patrule de fete

… și patrula de cercetași Lupii: Emanuel, Dănuț, Andi, Alex C. și Cristi.

Am vizitat Cheile Râșnoavei (un traseu de 25 kilometri, am urcat pe la poiana Secuilor și am coborât în Gara Timișu de Sus), Canionul Șapte Scări, am organizat jocuri cercetășești pe dealul din spatele mănăstirii, iar sora Marcela ne-a vorbit despre vocație – căsătorie sau viața consacrată.

image-1367935440

image-1367935703

image-1367935588

image-1367935641

A fost un bun prijlej petru cercetașe să se cunoască între ele înaintea taberei de vară, mai ales că vor veni mai multe fete noi în grup.

2013-05-02 15.21.09

Patrula de cercetași este bine sudată și l-a primit pe Alex C. la prima lui ieșire cu noi.

De asemenea – a fost o oportunitate de  pregătire spirituală pentru marea Sărbătoare a Paștilor, ne-am rugat împreună cu măicuțele Rozariul și am participat la Adorație.

2013-05-02 16.46.09

Am revenit în București în Vinerea Mare, după-amiază, la timp pentru a putea participa la Prohodul Domnului de la Biserica „Sfântul Vasile cel Mare” din București

vinerea mare

și a da  și o mână de ajutor în Sambăta Mare la pregătirea bisericii pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului.

Emanuel Alex Ţ. si Alex C.

Emanuel, Alex Ţ. si Alex C.

lucia alexia ana

emanuel danut cristi ps mihai

Categorii: Cercetasie, Drumetie | 2 comentarii

Pregătiri pentru Sărbătoarea Învierii Domnului la biserica greco-catolică de pe strada Polonă

Despre tabăra de primăvară a Cercetaşilor Români Uniţi – Bucureşti de la Timişu de Sus (miercuri, joi şi vineri din Săptămâna Mare) într-o postare viitoare. Până atunci atmosfeta de astăzi, din Sâmbăta Mare, când am dat o mână de ajutor la pregătirea bisericii greco-catolice „Sfântul Vasile” din Strada Polonă.

Of… si am uitat sa-l mentionez pe Luca, mezinul – 5 1/2 ani, el va da o impresie cam cu va fi in biserica dupa lungile lucrari de consolidare si curatenia de sambata…

luca iosif curatestea stranele

Să nu uităm că micuţa biserică greco-catolică din strada Polonă nr. 50 este un loc sfinţit de prezenţa martirilor pentru credinţă Vladimir Ghika (ucis în 1954 la Jilava), Vasile Aftenie (ucis în bătaie în 1950 la închisoarea Ministerului de Interne), Demetriu Radu (ucis în 1920 în atentatul pus la cale de comunişti la Senatul României), Tit Liviu Chinezu (ucis în 1955 în închisoarea de la Sighet) şi Ioan Bălan (mort la Mănăstirea Căldăruşani în 1959, unde se afla cu domiciliu forţat).

Actualizare: Iata cum a aratat Biserica „Sfantul Vasile” in noaptea Invierii:

De Paşti avanpremieră la biserica vicarială din Bucureşti

biserica in noaptea de pasti

PS Mihai

PS Mihai binecuvanteaza

liturghia invierii

Categorii: Cercetasie | Lasă un comentariu

Colinzi si sceneta de Craciun la centrul de recuperare neuromotorie de la spitalul de copii Marie Curie

Copii si tineri greco-catolici din Bucuresti si cercetase din Asociatia Cercetasii Romani Uniti au colindat duminica, 16 decembrie 2012, copiii internati in centrul de recuperare neuro-motorie de pe langa spitalul de copii Marie Curie. Cateva fotografii si filmulete.

Foto: La colindat la Centrul de recuperare dr. Nicolae Robănescu

Zamfir a talmacit sceneta copiilor pe site-ul Vicariatului: „Lumina împărtășită luminează mai puternic”

Categorii: Cercetasie, Prietenie | 1 comentariu

„Nu mai sunt cuvinte”, „Carul cu boi” şi originea imnului Israelului – „Hatikva”

Este un cântec pe care-l cântăm adesea la liturghie, în momentul împărtaşaniei, şi la veghile noastre. Versurile şi melodia ne impresionează.

Nu mai sunt cuvinte să poată lăuda
Toată iubirea şi-ndurarea Ta.
Pe altarul lumii, răstignit Tu eşti,
Şi pentru oameni, zilnic Te jertfeşti.

Cerul şi marea, tot ce în ea,
Muntele, valea şi inima mea,
Toate se-nchină Creatorului
Şi mulţumire îi dau Domnului.

Dar „Nu mai sunt cuvinte” – un cântec care preamăreşte jertfa pe cruce, iubirea şi îndurarea lui Dumnezeu – are, de fapt, linia melodică a imnului statului Israel – „Hatikva” – Speranţa.

Sună atât de familiar… şi nu e de mirare. Cel care a compus în 1888 melodia imnului Israelului, Samuel Cohen, s-a născut la Ungheni, în Basarabia. El a mărturisit că s-a inspirat din vechi melodii populare româneşti, care circulau în nordul Ardealului:

„Cucuruz cu frunza-n sus”

Păi, cucuruz cu frunza-n sus, ţucu-i ochii cui l-o pus,
Că l-o pus cu patru boi, ţucu-i ochii amândoi.

şi „Luncile s-au deşteptat” („Cântecul de mai”). Exista pe atunci şi o cunoscută variantă umoristică, intitulată „Carul cu boi” ori „Hăis-Cea”.

Pân ce electricitate
Căi ferate şi vapori
Încă nu erau aflate
Mergeau toate fără zori
Căci bătrânii erau moi
Îşi mânau caruri cu boi

De fapt melodia este mult mai veche şi o regăsim sub diferite variante în mai multe regiuni europene. Se numeşte „La Mantovana” şi a fost compusă la sfârşitul secolului XVI de tenorul Giuseppino del Biado. Pe acastă melodie, cântecul „Fuggi, Fuggi, Fuggi da questo cielo” s-a răspândit sub diverse forme în Europa, mai ales în Europa centrală şi de est.

Marele compozitor ceh Smetana s-a inspirat din aceasta melodie în cea de-a doua simfonie a lui, Vltava.

În orice caz, Samuel (Shmuel) Cohen, taran născut Basarabia cu darul cântării la vioară, unul dintre primii colonişti de la Rishon Le Zion, s-a inspirat din variantele româneşti ale melodiei. În această colonie – Roş LeŢion – „Cel dintâi Sion” – a fost intonat pentru prima dată Hatikva, imnul mişcării zioniste care avea să devină imnul statului Israel. Şi nu numai melodia acestui imn are legătură cu România, ci şi versurile. Prima versiune a textului a fost compusă la Iaşi, în 1877, de către Naftali Herz Imber, poet evreu născut în Galiţia.

Cât timp cât în inimă,
Un suflet izraelit încă tânjeşte,
Şi scrutând către Est,
Un ochi încă veghează spre Sion.
Nădejdea noastră nu a fost încă pierdută,
Speranţa de două mii de ani,
Să fie o naţiune liberă în ţara noastră,
Patria Sionului şi a Ierusalimului.

O înălţătoare mărturie despre acest cântec de speranţă a fost înregistrată de un reporter BBC în aprilie 1945 când lagărul Bergen-Belsen a fost eliberat de armata britanică. Reportajul a fost redescoperit în arhive ani mai târziu. „Un cântec al libertăţii” cântat atunci, în aprilie 1945, de puţinii supravieţuitori ai acestui lagăr.

Categorii: Cercetasie | 1 comentariu

La Caraiman – cu şefii de patrulă de la CRU-Bucureşti

Sâmbătă, 10 noiembrie, o ieşire a Înaltei Patrule (Cercetaşii Români Uniţi – Bucureşti) pe Jepii Mici şi Jepii Mari.

O scurta vizita la Monumentul Ultima Grenada din fata Garii Busteni, monument închinat caporalului erou Vasile Musat, apoi la Biserica Domneasca, ctitorita de Regele Carol I si Regina Elisabeta (portretele lor sunt zugravite pe peretele vestic al naosului, nici macar comunistii nu au indraznit sa la distruga), apoi – pe traseu, pe Valea Jepilor.

Sus, la cabana Caraiman, Gelu, Emanuel, Danuţ şi Ilie, însoţiţi de un bun amic – Cristi (care a suplinit absenţa lui Victor) au pus ţara la cale – o nouă patrulă la Bucureşti, strigătul acesteia, programul pe lunile ce vor urma… dar toate la timpul lor. Până atunci – un film de atmosferă si câteva fotografii.

Categorii: Cercetasie | Etichete: | Lasă un comentariu

Un cercetas polonez, voluntar pentru Auschwitz

„Tatăl meu a fost cercetaş încă din copilărie. A rămas credincios până la sfârşitul vieţii jurământului pe care l-a facut ca tânăr băiat cu mâna pe drapelul cercetăşesc”, spune fiica eroului Witold Pilecki.

În 1940, căpitanul de cavalerie Witold Pilecki cerea conducerii Armatei Secrete Poloneze permisiunea de a se infiltra în lagarul de la Auschwitz. S-a infiltrat, a trimis Rezistentei si lumii primele informatii despre grozaviile din lagar, a evadat, a participat la Insurectia Varsoviei, a luptat apoi contra sovieticilor, fiind executat in cele din urma de comunisti.

Foarte putini isi puteau asuma atunci o misiune atât de îndrăzneaţă ca aceea a infiltrarii in lagarul de la Auschwitz.

În copilărie, Witold Pilecki făcuse cercetăşie şi „a rămas credincios până la sfârşitul vieţii jurământului pe care l-a făcut ca tânăr băiat cu mâna pe drapelul cercetăşesc”, dupa cum spunea fiica sa.

Pe când era cu familia la Vilnius (astazi capitala Lituaniei), a aderat la una din bransele Asociatiei Cercetasilor Polonezi  (ZHP – Związek Harcerstwa Polskiego), organizatie clandestina înfiintata între 1910-1918, în vremuri tulburi pentru Polonia, în care tara era împartita. În 1918, pe când avea 17 ani, Witold Pilecki a participat împreună cu fratii cercetaşi din patrula la luptele duse de voluntari pentru apărarea oraşului Vilnius asaltat de bolşevici. În 1920, Witold Pilecki lupta sub comanda unui renumit căpitan de cavalerie în războiul cu sovieticii.

Fotografia lui Witold Pilecki la Auschwitz

Infiltrarea

În septembrie 1940, conducerea Rezistenţei i-a permis lui Pilecki să se lase arestat sub numele de Tomasz Serafiński şi trimis la Auschwitz. Înăuntrul lagarului, a creat o structură de rezistenţă si informatii numită Organizaţia Militară Secretă. Principalele obiective erau transmiterea de informaţii în afară şi organizarea unei răzmeriţe.

Dar informaţiile despre Auschwitz transmise în premiera de Witold Pilecki descriau lucruri mult mai grave decât îşi imaginase Rezistenţa. Era un lagăr de exterminare pe care Pilecki – detinutul 4859 – l-a numit încă din 1941 „o moară uriaşă care macină oameni transformându-i în cenuşă“. O perioadă, armata clandestină a crezut că Witold Pilecki exagerează în descrierea situaţiei din lagar, atât erau de şocante veştile transmise.

Witold Pilecki în fata tribunalului comunist care l-a condamnat la moarte

În primăvara lui 1943, Witold Pilecki a evadat din lagar, a întocmit un raport detaliat despre atrocităţile de la Auschwitz, Raportul Pilecki, pentru Înaltul Comandament al Armatei Naţionale, cerând autorizaţia de a întreprinde o acţiune militară de eliberare a lagarului. Comandamentul de la Cracovia s-a temut însă de o provocare. Acest Raport despre ceea ce se petrecea cu adevărat la Auschwitz a ajuns imediat la guvernul polonez aflat în exil la Londra si de aici la serviciile secrete britanice care, din pacate, nu l-au considerat credibil.

Sfârsitul

Witold Pilecki a participat apoi la luptele eroice ale tragicei Insurecţii din Varşovia. A scăpat cu viaţă din luptele cu nemtii, dar şi-a găsit sfârşitul în faţa comuniştilor. Căpitanul de cavalerie fidel guvernului din exil construise o reţea de spionare a ocupanţilor sovietici. A fost arestat de comunisti în 1947. Fiica lui spune că „a fost schingiuit îngrozitor“. Witold Pilecki a fost executat în mai 1948 şi îngropat în ascuns de autoritatile comuniste.

“Trimis de Dumnezeu pentru o misiune tragică”

Zofia Pilecka, fiica lui Witold Pilecki, vorbeste unui journalist polonez despre valorile au fortificat curajul si nobletea tatalui ei.

Căpitanul de cavalerie Pilecki a fost împuşcat la 25 mai 1948 în închisoarea Rakowiecka. Ce eforturi aţi depus, de-a lungul tuturor acestor ani, pentru a afla informaţii mai amănunţite despre împrejurările morţii lui?

La un moment dat, când s-a produs aşa-numitul dezgheţ, şi mi s-a dat posibilitatea să ajung la dosarul urmărire al procuraturii militare. Din protocolul de executare a sentinţei, am aflat că tatăl meu a fost executat la ora 21.30. Până s-a ajuns la aceasta, el a fost torturat. Ancheta a fost monstruoasă. Până la proces, încă mai arăta cum mai arăta. Dar, după condamnarea la moarte, a început perioada cea mai tragică. A fost schingiuit îngrozitor, avea fracturate amândouă claviculele. În ultimele clipe ale vieţii, i-a spus mamei: „Eu nu mai pot să trăiesc. Auschwitz a fost un fleac pe lângă ceea ce am trăit aici.”(…) 

Lagărul de concentrare şi rapoartele de la Auschwitz, lupta în Insurecţia Varşoviei, chinurile îngrozitoare din închisoarea stalinistă. Cum aţi defini misiunea tatălui dumneavoastra, pe care a plătit-o cu viaţa?

Tatăl meu a fost un om trimis de Dumnezeu să îndeplinească o misiune tragică. În timpul scurtei sale vieţi (când a murit, avea 47 de ani) a străbătut un drum al Crucii. Altcineva nu ar fi fost în stare să facă ceea ce a făcut căpitanul Pilecki. Este imposibil. În cei doi ani şi jumătate, cât a stat în iadul de la Auschwitz, a pus la cale o asociaţie secretă a Organizaţiei Militare, care avea drept scop transmiterea de informaţii despre ceea ce se petrecea în lagăr.

Apoi, acea incredibilă evadare din lagăr. Şi respectul său pentru fiecare om, pentru fiecare viaţă, astfel încât, Doamne fereşte, să nu organizeze evadarea atunci când pentru un singur prizonier care alegea să evadeze mulţi alţii îşi pierdeau viaţa. A aşteptat, asadar, şi a fugit atunci când Crucea Roşie a început să se intereseze de lagărele de concentrare germane. Apoi a venit în capitală, unde a participat la Insurecţia Varşoviei. Reduta sa a luptat chiar până la sfârşitul insurecţiei. Dupa ce a fost capturat, împreună cu alţi prizonieri, a fost dus în lagărul de la Lamsdorf, iar apoi la Murnau. În decembrie 1945 a revenit la Varşovia, pentru a continua lupta subterană cu celălalt ocupant. Ultima oprire pe drumul  Crucii a fost pentru el închisoarea Rakowiecka. 

Simţiţi prezenţa tatălui în viaţa dumneavoastra. Asta vă ajută să luptaţi pentru păstrarea memoriei lui?

Impreuna cu fina lui, in mai 1938

Sunt mereu în legătură cu tatăl meu. Pentru a explica aceasta, trebuie să mă întorc la copilăria mea. Eram pentru el „generałką”. El îmi spunea aşa pentru că eram o fetiţă foarte curajoasă, şi nu îmi era frică de cai, de aceea adesea mă punea în şa, pe o iapă frumoasă, la moşia noastră din Sukurcze.  În timpul celor  şase ani, cât am fost cu el, m-a învăţat tot ce trebuia: să iubesc natura, să mă descurc în situaţii dificile. Mai ales atunci când s-a întors de la Auschwitz , insista cât de important este să te întăreşti spiritual şi fizic. Punea mare accent pe sport: trebuia să ştiu să înot foarte bine, să joc volei, să alerg. Cele mai importante erau acele activităţi care măresc rezistenţa în situaţii extrem de grele. Tatăl meu se bucura foarte mult când vedea ce progrese fac. El m-a învăţat şi conspiraţie. În timpul ocupaţiei germane, mergeam cu tramvaiul prin  Varşovia. Când coboram şi mergeam pe jos pe stradă, eu mergeam cu câţiva paşi înaintea tatălui meu, astfel încât, dacă vedeam vreun pericol, cum ar fi o patrulă germană, să-l avertizez. (…)

Tatăl meu a fost cercetaş încă din copilărie. A rămas credincios până la sfârşitul vieţii jurământului pe care l-a facut ca tânăr băiat cu mâna pe drapelul cercetăşesc. Nu a fost un om politic, ci doar un foarte bun soldat polonez, aş spune chiar – un cavaler. Am auzit odată o vorbă frumoasă: „cavalerul  îşi are taina lui – el moare, dar nu piere niciodată.”

Raportul

Pilecki despre Auchwitz: “Moara uriasa care transforma oameni în cenusa”

Inca din 1941, Witold Pilecki spune ca lagarul e “o moară uriasa, care transfoma oamenii vii în cenusa.”

“Primii prizonieri bolsevici au fost livrati aici, închisi într-o camera – câteva sute de persoane, atât de înghesuiti încât nimeni nu se putea aseza. Camera era închisa (nu erau camere de gazare atunci).

Seara, a venit un grup de militari germani, au intrat în camera si, cu masti de gaze pe fata, au golit câteva bidoane cu gaz observând efectul acestuia. Colegii flegeri [detinutii de la infirmerie], care au mutat cadavrele, au spus a fost o imagine macabra chiar si pentru ei. Nici nu putusera sa se prabuseasca în clipa mortii. Inghesuiti unul în altul, aveau mâinile asa de încâlcite încât era dificil sa desprinzi corpurile. Acesta a fost primul test cu gaz aici (acid prusic).

Imediat, 19 mi-a dat aceasta informatie. Era foarte tulburat. Ascutimea mintii i-a permis sa prevada ca acest prim test va fi urmat de altele.Imediat, 19 mi-a dat aceasta informatie. Era foarte tulburat. Ascutimea mintii i-a permis sa prevada ca acest prim test va fi urmat de altele, aplicate probabil prizonierilor. La acea data parea improbabil. „

Pilecki relateaza ce s-a petrecut o luna mai târziu si descrie o “priveliste care m-a îngrozit”: la 200 de pasi era un grup de prizonieri condusi de soldati germani:

“Coloanele erau formate din oameni complet despuiati. Am numarat opt sute, dar capatul coloanei intra deja pe poarta unei cladiri (…). Cladirea în care intrau era crematoriul. Ei erau bolsevici – prizonieri de razboi. Mai târziu am aflat ca erau peste o mie.”

Se spunea ca urmeaza sa primesca lenjerie de corp, dar persista o întrebare: de ce fusese ales pentru aceasta crematoriul “unde colegii nostri lucrau în trei schimburi, 24/24, si tot nu reuseau sa faca fata in operatiunea de incinerare a cadavrelor colegilor prizonieri. A reiesit ca fusesera adusi aici doar pentru câstiga timp. Au fost închisi. De deasupra, a fost aruncata o canistra (sau doua) de gaz, iar corpurile tremurânde era aruncate pe un gratar. Asta doar pentru ca nu aveau timp sa pregateasca camere la Oświęcim pentru prizonierii de razboi bolsevici. Erau arsi. Era ordin sa fie rezolvati  cat mai rapid posibil. Erau intr-o graba teribila sa ridice un gard în interiorul lagarului, care era aglomerat, alocând noua corpuri de cladire pentru un lagar al prizonierilorde razboi bolsevici. A fost pregatita si o administratie – masinarie de rezolvat. S-a dat veste în celelalte corpuri de cladiri ca cei care stiau ruseste puteau primi pozitia de sefi de camera în lagarul prizonierilor de razboi. Ca organizatie, ne-am asumat o atitudine dispretuitoare fata de acest plan si fata de cei care isi ofereau serviciile pentru uciderea prizonierilor de razboi, întelegând ca autoritatile doreasc sa savârseasca aceasta nemernicie cu mâini poloneze. “

1942 este numit de Witold Pilecki anul “cel mai monstuos”. E nevoit sa scrie de cele mai multe ori “telegrafic”. El arata ca:

“S-a produs brusc o schimbare substantiala a atitudinii fata de evrei. Spre surprinderea tuturor, restul evreilor au fost scosi de la  SK [„Straf-Kompanie” – disciplinar] si împreuna cu evreii care soseau – “zuzangii” [noii-veniti] au fost cazati în conditii bune sa lucreze sub acoperis, la cartofi si legume. Au fost chiar pusi în apropierea noastra. Nu banuiau ca e un plan monstruos, ascuns. Ideea era ca în scrisorile catre familii sa scrie ca lucrau în ateliere si ca le era foarte bine. (…) Dupa câteva luni de scris despre conditiile bune, evreii erau scosi brusc si exterminati. Intre timp, transporturile soseau, mii de oameni în fiecare zi, de evrei din toata Europa.”

O însemnare telegrafica:

“In Brzezinka [Birkenau ], camere de gazare sunt realizate în foarte mare graba.”

Apoi, mai pe larg:

Pentru ca vechiul crematoriu nu reusea sa faca fata (“hornul ridicat în 1940 s-a fisurat si sfarâmat din cauza vaporilor neconteniti pe care îi emanau cadavrele”,  consemna Pilecki), “doua noi crematorii cu combustie electrica au fost ridicate în graba la Birkenau.

Specificatiile tehnice au fost facute de biroul de constructii. Potrivit celor spuse de un coleg din acel birou, fiecare crematoriu are opt platforme, pe fiecare platforma putând fi puse doua cadavre. Trei minute combustie electrica.

Planurile au fost trimise la Berlin. Dupa aprobare, s-au întors cu ordinul de a termina lucrarea, initial pâna de 1 februarie, apoi data limita a fost prelungita pâna în 1 martie, iar în martie erau deja gata. Atunci fabrica a început sa lucreze la capacitate maxima.

A venit un ordin de a sterge toate urmele crimelor anterioare. Asa ca au început sa exhumeze cadavrele bagate în gropi comune, erau zeci de mii de cadavre. (…) Noi transporturi erau gazate într-un ritm de peste 1000 de victime zilnic. Cadavrele erau arse în noile crematorii.  Erau folosite macarale pentru exhumarea cadavrelor, îsi înfigeau clestii de fier în trupurile descompuse.”

“Cine intra direct în clestii mortii si de ce?”, continua Raportul lui Witold Pilecki.

“Evreii veneau din Boemia, Franta, Olanda si alte tari ale Europei. De ce au plecat? (…) Din ce mi-au spus poate fi trasa concluzia ca veneau din pricina anunturilor facute în orase si state aflate sub ocupatie ca numai evreii care vor lucra pentru cel de-Al Treilea Reich vor supravietui. Erau încurajati de scrisorile trimise de evrei din Oświęcim si probabil din alte lagare, cum ca munceau în conditii bune.”

Pilecki descrie ce se întâmpla la sosire: „Erau mânati precum o turma de animale la abator”.

“Barbatii si baietii de peste 13 ani formau un grup, femeile cu copiii – altul. Sub pretextul unei îmbaieri necesare, li se ordona sa se dezbrace în grupuri separate, pentru a pastra aparentele rusinarii. Ambele grupuri îsi puneau hainele în cosuri uriase, chipurile pentru a le duce la dezinfectie. Atunci îngrijorarea devenea mai vizibila – sa nu-si piarda hainele, sa nu-si încurce lenjereia intima.

Apoi, cu sutele, femeile cu copiii separat si barbatii separat, intrau în niste cladiri despre care se presupunea ca sunt bai si de fapt erau camere de gazare!). Aveau ferestre, false, doar dinspre afara, înauntru era doar zid. Dupa ferecarea usii, o crima în masa se desfasura înauntru.”

O alta însemnare telegrafica:

“Intre zece si douazeci de mii de tigani au fost transportati la Birkenau. (…) Barbatii au fost separati si terminati în stil Auschwitz.”

Spre finalul Raportului:

„Am dat colegilor aceste zeci de pagini în care am descris scenele din Oświęcim. Mi-au spus ca ma repet uneori. E posibil – probabil din lipsa timpului de a reciti, dar si pentru ca aceasta uriasa moara care transforma oamenii în cenusa, sau, folosind o alta imagine, acest concasor care sfarâma în bucati transporturi întregi de persoane, se rotea jurul unuia si aceluiasi ax – exterminarea.”

Acest text a fost publicat intr-o varianta editata in Revista 22.

Categorii: Cercetasie | Etichete: , , | 1 comentariu

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.