Scorpionii, cu cortul în Munții Vrancei, între iarnă și primăvară

Scorpionii din Focsani – Mihnea (sef patrula), Stefan (secund) dar si mai noii Cosmin si Alex, au decis sa organizeze o prima iesire pe 2017, poate nu in cel mai prielnic week-end prin prisma vremii de afara. Dar ce conteaza niste ploaie, ei sunt cercetasi si se descurca cu orice:) Pentru aceasta iesire l-au invitat si pe Sabin, drumetul nostru din Constanta, drept insotitor si sprijin si au ales o destinatie: Lepsa, Vrancea, mai exact in apropierea manastirii cu acelasi nume.

Ei s-au ocupat de toata organizarea: mijloace de transport in comun pana acolo, mancarea necesara (pateuri, kaiser, paine, pulpe, cartofi, condimente), ustensile diverse (toporisca, maceta, gamele, corturi, saci de dormit, haine specifice pe care le-a mai adus Sabin in plus pe langa ceea ce avea fiecare).

Sambata dimineata s-au intalnit in Focsani si voiosi, incarcati cu bagaje s-au suit in microbuzul de Lepsa. Voiosi ei, caci vremea nu era prea voioasa 🙂 Era destul de frig si ploua mocaneste insa gandul ca vor scapa pentru 24 de ore in natura era indeajuns ca sa treaca cu vederea vremea de afara.
Dupa o calatorie de aproape o ora si jumatate, au coborat in Lepsa si au inceput sa mearga pe drumul spre manastire spre locul planificat pentru campare. Stefan documentase oarecum traseul lor pe Google Earth, iar Alex avea ceva informatii despre locurile acelea si pentru ca fusese anii anteriori cu parintii acolo in camping. Au trecut curand pe langa un izvor pe marginea drumului insa era prea aproape de drum si civilizatie si au decis sa mearga inainte. Mihnea a propus la un moment dat sa mearga pe o carare ce s-a ivit la dreapta si au inceput sa urce putin. Insa panta era destul de abrupta pentru cate bagaje carau ei, astfel incat au stabilit sa continue drumul spre manastire si sa vada ce locatii de campat ar fi bune pe traseu. In cimitirul din curtea manastirii pe langa care au trecut, avea loc o inmormantare si au mers in liniste, intrezarind deja in departare in stanga drumului pe munte, o pajiste care parea un loc pentru a se stabili. S-au indreptat intr-acolo trecand peste un podet de lemn construit destul de recent, si au inceput sa urce pe un drum de pamant plin de noroi, lasand in urma ultimile case. Casele, pareau pustii, cercetasii vorbind intre ei si ajungand la concluzia ca sunt desigur doar case de vacanta,populate doar vara. Se mai auzeau unu-doi catei dar mult in departare. Au urcat ceva mai la deal spre luminisul intrezarit mai devreme si au gasit un loc perfect unde au decis de comun acord sa aseze cortul. Mihnea adusese un cort mare de 5 persoane si unul mai micut de 2, stabilind sa vada cat de mare este primul ca sa decida daca mai e sau nu nevoie de celalalt.

Zis si facut, au eliberat putin terenul si au pus cortul care, dupa cum urmau sa vada era urias, indeajuns de incapator pentru toti. Asezarea lui a fost putin in panta datorita locului dar sperau sa fie okay. S-au chinuit putin cu ancoratul dar intr-un final a fost fixat si cam si atunci a inceput sa ploua mocaneste.

Fiind oarecum documentati in ceea ce priveste un „heat reflector” (ajutati online de Gelu), Mihnea cu Stefan au inceput sa realizeze unul, in timp ce Sabin, Cosmin si Alex au pornit sa adune lemne. Majoritatea erau umede si a fost nevoie sa intre mai adanc intr-o padurice din apropiere unde la adapostul coroanelor copacilor pe jos se puteau gasi din plin ramuri uscate. Au reusit sa creeze un panou de lemne care să reflecte spre cort caldura focului, si au decis sa plece imediat dupa intr-o scurta drumetie inainte de a aprinde focul

Au lasat cortul nesupraveghetat insa acesta era destul de bine camuflat, nefiind vizibil de la drumul principal din vale si au inceput sa escaladeze dealul din spate, prin aceeasi ploaie mocaneasca ce nu mai parea a se opri insa nici nu se intetea. Au ajuns la un drum pe care l-au urmat deoarece era mai usor oarecum de urcat decat de-a dreptul, insa noroiul era considerabil mai mult, carand cantitati impresionante pe talpile bocancilor. Dupa ce au urcat o diferenta de nivel de aproximativ 150m pe o distanta de 1.5km (conform ceasului cu GPS al lui Sabin) si au dat de un al doilea drum, si-au dat seama ca ar fi fost prea mult de urcat pana sa ajunga in varful muntelui asa ca au decis sa coboare. In coborare, Sabin (urmat de Mihnea indeaproape) – incercand sa le arate o coborare in alergare pe care o mai practica el in trecut la concursurile montane, a alunecat, calcand stramb intr-un manunchi de lemne ude, agatandu-si si pantalonul de ski pe care a reusit sa il rupa astfel 🙂 Din fericire doar pantalonul a avut de suferit, s-a ridicat si au mers toti mai departe pana la cort, unde au inceput operatiunea destul de dificila de a face focul pe ploaie.

Cu cate-o gluma cu cate-un chiot (Hip, hip, Ura!) cu cate-un cantec au facut si focul la care au pus in tigaie carnea de pe pulpe, taiata in prealabil de catre Alex. Condimentele aduse de catre acesta din urma au adus un gust deosebit mancarii, pe care cei cinci au savurat-o imediat ce a fost gata. Cartofii i-au aruncat pe jar si i-au preluat in scurt timp gata facuti cu „gust de porumb” cum spunea Alex 🙂

Pe nesimtite, seara isi facu simtita prezenta si ploaia parca se intetise putin, obligandu-i pe cei 5 sa se retraga in cort de pe la ora 19:30, unde s-au apucat de spus povesti care mai de care mai interesante 🙂 Si totusi, pentru a le afla trebuie sa petreceti alaturi de Scorpionii din Focsani, o companie de mare clasa 😀 Desigur nelipsite glume si mici frici referitoare la animalele salbatice din zona dar si pe alte subiecte, iar vocile, destul de puternice in urma cu cateva ore, au inceput usor usor sa scada, oboseala si somnul preluand conducerea.

In afara de o mica alunecare la „vale” din cand in cand pe izoprene (datorita micii inclinatii a cortului) si a faptului ca panza cortului pe partea intrarii s-a udat si s-a lipit de sacul lui Sabin, neajungand insa sa-l ude, totul a fost in regula si toti 5 s-au trezit veseli pe la 7:00 dimineata. Fara vizite nocturne ale ursilor sau ale altor animale, dupa cum de altfel era si de asteptat, deoarece toate resturile de mancare le-au coborat departe de locul de campare, urmand a le prelua pe drumul de intoarcere. Fuse o noapte oarecum linistita, ploaia oprindu-se probabil undeva pe la ora 2-3. Frig nu le-a fost deoarece se „blindasera” destul de bine, asteptandu-se la acele conditii. Asa cum se spune, nu exista vreme prea rea ci oameni nepregatiti pentru ea, iar ei ca si cercetasi trebuie sa fie intotdeauna pregatiti.

Poate cel mai neplacut lucru dimineata a fost ca toate erau ude, iar temperatura undeva pe la 1-2 grade insa s-au descurcat de minune. Sabin vorbise cu soferul microbuzului de ieri sa il sune pe la 9:00 si cum nu mai avea baterie a facut schimb de cartele cu Cosmin el fiind singurul al carui telefon inca mai functiona. Soferul a sunat, au stabilit ca sa se intalneasca la 10:15 in centrul localitatii Lepsa. Au strans totul si au pornit agale spre microbuz, microbuz care i-a luat asa plini de noroi pe bocanci si i-a dus la Tulnici de unde au fost preluati de un alt microbuz spre Focsani.

In asteptarea unor zile mai insorite si a urmatoarei aventuri, Scorpionii va spun, La revedere. Sabin, de asemenea 🙂

Cercetasi, Lupisori, Pui de lup… pregatiti pentru taberele de vara?

Pe cercetașe le găsiți pe pagina lor: ratonulcercetas.wordpress.com

Un model de sfinţenie: Fericitul martir Vladimir Ghika

Sâmbătă a fost beatificat Monseniorul Ghika, prinţ român şi preot catolic, păstor al credincioşilor uniţi de la biserica Sfântul Vasile cel Mare de pe Polonă, unde ne întânim adesea. Monseniorul Ghika a fost arestat de comuniști în 1952 și a murit în închisoarea Jilava în 1954, la 80 de ani.

La biserica Sfântul Vasile a fost celebrat Acatistul și sfințită icoana Fericitului martir Vladimir.

Ca de obicei, cercetașii au dat o mână a ajutor la buna desfășurare a evenimentului.

Rezistenţă la şcoala de fete de la Pitar Moş

După cum arătam în articolul anterior dedicat clipelor petrecute de Mater Consolata la Manastirea Timişul de Sus (unde am fost şi noi în tabăra pregătitoare), surorile ordinului „Congragatio Jesu” înfiinţasera în Bucureşti una dintre cele mai renumite şcoli din Romania – Institutul Sfânta Maria de pe strada Pitar Moş. 

În cartea de memorii “Se ve stinge oare lumina?” (ultimele luni are marii şcoli a surorilor germane  Maria Ward din Bucureşti – strada Pitar Moş),  Mater Consolata, ultima directoare de la Pitar Moş, descrie atmosfera ce a precedat desfiinţarea şcolii, eforturile disperate de a o salva precum şi demersurile făcute, după desfiinţarea instituţiei pentru a permite refugierea în Occident a sute de călugăriţe catolice, multe dintre acestea germane (altfel, ameninţate cu deportarea în Rusia).

Mater Consolata surprinde reacţia copiilor de atunci – elevele de la Pitar Moș – la impunerea comunismului. Reacţia elevelor de la Pitar Moş la tentativa activiştilor partidului comunist de a le învăţa “Internaţionala” (imnul comuniştilor) este formidabilă:

Recent, începuseră să viziteze şcolile grupuri de bărbaţi şi într-o bună zi au venit şi la noi. Nimeni nu îi cunoştea. M-au salutat şi mi-au cerut să reunesc toate elevele din cursul superior, fără profesoare.

“Poate ar fi bine să merg eu din clasă în clasă”, mi-am dat cu părerea, gândindu-mă că fetele vor putea fi mai uşor convinse în acest fel. Dar nu au acceptat. Au refuzat şi sala de festivităţi, preferând curtea interioară a şcolii, relativ închisă.

Cu ajutorul câtorva eleve, toate clasele s-au strâns repede în curte. Împreună cu vizitatorii noştri, urmăream de la fereastra cancelariei cum se strângeau fetele, toate în uniformă impecabilă, în soarele blând de primăvară, sub teii de curând înverziţi, şi-mi făcea o reală plăcere felul cum se prezentau.

La propunerea mea, de a coborî împreună, am primit un răspuns neaşteptat: “Vom merge singuri, rămâneţi aici şi nu vă arătaţi, vrem să stăm singuri de vorbă cu elevele.”

Am rămas locului, singură, în timp ce ei coborau în curte. Îi auzeam ţipând apoi, din ce în ce mai des şi mai tare, pe măsură ce elevele deveneau tot mai agitate şi mai zgomotoase. Îmi bătea inima. Apoi, brusc, nu s-a mai auzit decât marea hărmălaie a fetelor, vocile bărbăteşti fiind acoperite de ele. Dintr-o dată au început să aplaude puternic şi apoi a răsunat, scandat, ca un cor puternic într-un singur glas: “Vrem pe Mater Consolata!” Cadenţa o cunoşteau de acum de la demonstraţiile de stradă. Nu mă aşteptam la atât curaj faţă de cei patru necunoscuţi, care păreau totuşi oameni convingători.

Văzând că nu au încotro, unul dintre ei a venit să mă ia. Ne-am uitat din nou pe fereastră. Iute ca fulgerul, toate privirile s-au îndreptat către fereastra cancelariei. Fetele începură să aplaude din nou, cu entuziasm, subliniind prin aceasta revendicarea lor sacadată.

Am coborât. De îndată ce m-au văzut s-a făcut linişte şi s-au strâns în jurul meu.

Ceilalţi trei bărbaţi urcaseră treptele unei scări, de unde, printr-un megafon, au ordonat copiilor să cânte “Internaţionala”, imnul comunist. Adunarea a răspuns printr-o linişte desăvârşită.

Zadarnic au dat ei tonul şi au început de câteva ori imnul lor, cu o voce puternică. Nimeni nu îi urma. Nici ameninţările lor, nici insistenţele mele nu au schimbat situaţia cu nimic. Nicio elevă nu cânta.

Exasperat, unul dintre ei sfârşi prin a le spune: “Dacă nu cântaţi imediat, veţi fi imediat duse cu duba la poliţie.” Ameninţarea era gravă, dar nu a folosit la nimic.

Mater Consolata le-a învățat pe eleve prima strofă ca să scape de activiștii comuniști. Cum aceștia nu erau mulțumiți – ”și ce e drept, nu cânta nimeni bine”, directoarea școlii le-a zis că vor mai exersa altă dată și va fi mai bine. Cei trei activiști nu au mai revenit.

Un alt episod descrie încercarea regimului de a le obliga pe fete să confecționeze și să afișeze lozinci comuniste:

După un timp au venit alte circulare referitoare la școală. În afară de tablourile lui Marx, Lenin, ș.a.m.d. trebuiau afișate de-a lungul coridoarelor și pe pereții claselor cele mai importante citate și lozinci din operele acestora. Se sugera ca inițiativa să fie lăsată tineretului. Copiii știau însă cum să procedeze, fiindcă atunci începuseră să vină fete tinere de 13-14 ani care mergeau de la o școală la alta cu misiunea oficială din partea regimului de a le vorbi elevelor. Ele ni se prezentau și îmi cereau să le vorbească elevelor noastre. Majoritatea lor aveau o educație deficitară.

Eu asistam liniștită la lectura prelegerilor pregătite de ele în acest scop. Sigure de sine, ”instructoarele” explicau elevelor noastre politica prezentă a țării și modul cum trebuiau confecționate și expuse lozincile pe pereții școlii. Elevele le puneau uneori în dificultate cu câte o întrebare mai dibace; de cele mai multe ori își făceau între timp lecțiile. De pe urma acestor prelegeri nu s-a confecționat nicio lozincă. Elevele au acceptat tacit o poziție comună, iar eu le-am respectat libertatea de opinie. Nu știu cum a luat naștere acest front comun, căci elevele proveneau din medii foarte diferite.

Această afirmație mă face să mă gândesc la clasa a IV-a de liceu din acel an, în care Principesa Minola stătea lângă fiii unui cizmar din vecinătate; în clasă mai erau fiice ale câtorva personalități din partidele politice tradiționale, acum lichidate, ai căror tați se aflau în închisoare. Alte eleve erau fiice ale actualilor conducători de partid și miniștri. (…)

Inspectorii noi își începuseră activitatea în școli. Când l-am condus pe unul dintre ei în școala noastră, l-am văzut uitându-se cu atenție peste tot, la dreapta și la stânga. Dintr-o dată s-a oprit exclamând: ”Așa ceva nu am mai văzut!  Nicio singură lozincă, măcar! Și niciun tablou!” I-am răspuns calm: ”Copiii nu mi-au adus încă nici fotografii și nici lozinci, dar nu vă faceți griji, ei sunt la curent cu toate și-i cunosc pe toți din ziare și din afișele de pe străzi. Nici nu sunt necesare prea multe, doar școala noastră nu e un circ!”

A doua zi, un ziar lăuda școala noastră, dar la sfârșitul articolului se menționa: ”lipsesc lozinci și fotografii din actualitate și tânăra și inteligenta directoare consideră – citez cuvânt cu cuvânt – că școala dânșii nu este un circ.”

Datorită acestei întâmplări, surorile noastre au devenit mai circumspecte față de acești inspectori.

Într-o zi, când unul dintre ei discuta din nou cu mine cu voce tare în cancelarie, sora Kupertine, o bucătăreasă foarte pricepută, a deschis ușa și a salutat – ”Lăudat să fie Isus Hristos”, a stropit încăperea cu apă sfințită și a plecat fără să mai spună o vorbă!

Mater Consolata la Manastirea catolica de la Timisul de Sus

In tabăra pregătitoare de Paşti, pe pajistea de lângă mănăstirea surorilor „Congregatio Jesu” de la Timişul Sus, am vorbit despre acest loc ca despre unul de odihnă al maicilor care îngrijeau renumita şcoală de fete Pitar Moş (desfiinţată de comunişti), şi apoi ca unul de refugiu pentru cei care ieşeau din temniţele comuniste.

Pe pajiştea pe care am stat atunci, Mater Consolata – ultima directoare a scolii Pitar Moş a avut viziunea persecuţiei ce urma sa vină. Aştepta autobuzul spre Bucureşti, unde fusese chemată de urgenţă şi avea să primească o veste teribilă. Şcoala era confiscată de regim, ordinul – desfiinţat, măicuţele – ameninţate cu puşcăria sau chiar cu deportarea în Siberia (foarte multe măicuţe erau germane).

Mater Consolata Bachmayer i-a împărtăşit această viziune lui Johann, sasul care care le ajuta pe maici la administrarea lăcaşului de la Timiş. Este un fragment din memoriile lui Mater Consolata, reprodus din aceasta descriere a manastirii catolice de la Timisul de Sus.

Cum tabăra de vară se apropie, putem medita puţin la eroismul maicilor.

Despre momentele in care Romania era ocupata de Armata Rosie, Mater Consolata scrie: „Doamne, cum ne mai rugam in acele momente de restriste! In afara de rugaciunile noastre obisnuite, faceam ziua intreaga si rugaciunea rozariului, mereu cate noua, una dupa alta, si dupa o scurta pauza o luam de la capat. Cateodata, cate un soldat rus, calare, sarea gardul sa ne ceara imbracaminte si de mancare. Niciuna dintre noi nu ne aratam, cu exceptia maicii Aveline, care stapanea la perfectie limba rusa. De mare ajutor ne-a fost atunci! Ne rugam fara incetare si reuseam de fiecare data sa-i vedem plecand si vazandu-si de drum. Odata, unul dintre ei, zarind marele nostru crucifix, a vrut neaparat sa stie cine a fost acel om atat de rau de a trebuit sa fie pedepsit cu rastignirea! In continuu venea lume la noi sa-si gaseasca refugiul, chiar si din Bucuresti. Printre altii, a sosit si o doamna, doctorita, folosind niste drumuri laturalnice. O tinea de mana pe fiica ei, Ioana, in varsta de numai patru anisori si dorea sa-mi vorbeasca. Era agitata si infricosata, ceea ce nu era de mirare. Am luat-o imediat cu noi la rugaciune. Dupa doua zile de sedere la noi mi-a marturisit ca venise cu gandul sa mi-o lase pe fetita, iar ea sa plece in padure ca sa-si puna capat zilelor acolo. Intre timp intelesese sensul si valoarea suferintei si s-a intors impacata acasa.”

Trei ani mai tarziu, in vara lui 1948, Mater Consolata are la Timisul de Sus viziunea tragediei ce avea sa urmeze.

„De sapte ori pe zi urcam treptele spre draga noastra capela, zugravita in alb, ale carei ferestre erau, fiecare, de alta culoare. (…) Tocmai terminasem rugaciunea de seara si coboram in grup treptele capelei, cand Maica Superioara si alte cateva maici m-au luat discret deoparte si mi-au spus agitate: „Ne pare rau ca trebuie sa va intrerupeti zilele de reculegere, dar nu avem incotro. A telefonat Mater Melosa si a spus ca este neaparat necesar sa va intoarceti imediat la Bucuresti.” As fi vrut sa stiu despre ce este vorba, dar la telefon nu li se daduse niciun amanunt. Era in ziua de 3 august 1948.(…)

Johann, un sas dintr-un sat ardelenesc din apropierea Timisului, omul care se ingrijea de grajdul nostru, stia ca adesea, intre 5 si 6 dimineata, trece un autobuz spre Bucuresti.

A doua zi de dimineata, pe la ora 4, eram amandoi pe pajistea dintre padure si sosea, langa casa noastra. Eu ma uitam in jos, linistita. Pe petecul de pamant din fata ochilor mei descopeream dintr-o data o lume nebanuita. Totul era atat de limpede, de precis, de frumos. Vedeam dintr-o data fiecare floricica pana in cele mai mici detalii, fiecare firicel de iarba cu forma lui desavarsita. De asemenea – ganganiile, mici creaturi ale Domnului, care se miscau cu atata gratie. Observarea vietii care palpita pe acest petec de pajiste mi-a adus multa bucurie si, totodata, m-a uimit. Cum pana acum nu dadusem niciodata atentie, ma intrebam, lucrurilor din jurul meu, si cum nu le mai vazusem niciodata ca acum, in lumina slaba a zorilor? Nu-mi mai puteam lua ochii de la pamant!

Deodata l-am auzit pe Johann: “Mater Consolata, de ce va intoarceti cu atata graba la Bucuresti?” I-am raspuns, sigura pe mine, fara sa ma gandesc: „Ne-au luat scoala si casa, totul! Majoritatea surorilor va trebui sa paraseasca tara. In scoala nu va mai avea voie sa ramana niciuna dintre noi!”. M-am speriat singura apoi de ceea ce spusesem, gandind ca ar fi groaznic sa fie asa, ca nu am dreptul sa spun ceea ce nu stiu… si totusi i-am spus in continuare: „Cateva surori se vor retrage la Sfanta Agnes si aici la Timis. Altele vor ajunge chiar la inchisoare si poate ca vor muri acolo. Tu poti ramane la Timis, sa dai o mana de ajutor, ca sa putem pastra totul, caci nici la voi in sat nu va fi cu mult mai bine.”

Omul holbase ochii mari la mine. Am tresarit si m-am intrebat din nou: cine a vorbit in numele meu? Cat as fi vrut sa-mi retrag cuvintele si sa infirm cele spuse ca in urma unei viziuni, dar care din pacate s-au prea-adeverit, dar nu am putut! Ne uitam in tacere unul la altul, aveam impresia ca timpul s-a oprit din curgerea lui neintrerupta. Johann imi spuse: „Nu pot sa cred ca va fi asa.” Eu i-am replicat pe loc: „Ai sa vezi.” Si imediat mi-am intors privirile spre petecul meu de pajiste, ca si cum as fi vrut sa ma asigur de privelistea ce o admirasem inainte. Si am spus cu glas tare : „Oh, ce minunatie!”

În Pădurea Cernica și la mănăstire (15 iunie 2013)

O tură scurtă cu Luca, Denisa, Alexia, Marie, Emanuel, Mihai, Zamfir și Gelu.
Apostolul Pavel către Corinteni:
23. Toate le fac pentru Evanghelie, ca să fiu părtaş la ea.
24. Nu ştiţi voi că acei care aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi aşa ca să-l luaţi.
25. Şi oricine se luptă se înfrânează de la toate. Şi aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă.
26. Eu, deci, aşa alerg, nu ca la întâmplare. Aşa mă lupt, nu ca lovind în aer,
27. Ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic.

In Cheile Tișiței și la Cascada Putnei după furtună

O ieșire cu aspiranți la cercetășie din Focșani, sâmbătă, 8 iunie 2013. Gazde ne-au fost Isabela și Mălina, din patrulele Ratonii și Veverițele. Nu ne-a speriat ploaia torențială și a ieșit o tură pe cinste. După furtuna de vineri, Tișița era umflată. Şi-a adunat apele cu Putna, iar Cascada Putnei a fost absolut spectaculoasă.

Triatlon „Fără Asfalt” – 1 iunie 2013

Preotul anti-Mafia Giuseppe Puglisi a fost beatificat în Sicilia

După ce primise numeroase ameninţări din partea Mafiei, Părintele Pino si-a întâmpinat asasinii cu cuvintele: „Vă aşteptam!”

Parintele Giuseppe Puglisi, ucis de Mafie in 15 septembrie 1993 in fata bisericii, a fost beatificat in Sicilia.

Cu patru luni inainte de asasinarea Fericitului Giuseppe Puglisi, Papa Ioan Paul II le ceruse sicilienilor sa confrunte Mafia. Fericitul Giuseppe Puglisi era preot paroh la biserica San Gaetano, din cartierul Brancaccio din Palermo, una dintre zonele cele mai controlate de Mafie.

In predicile sale, Parintele Pino, cum i se zicea, isi indemna credinciosii sa incalce omerta, legea tacerii, si sa-i denunte pe mafioti autoritatilor. In ciuda amenintarilor, a continuat sa+i infrunte pe mafioti. A fost executat in fata bisericii, la comanda a doi mafioti locali. Unul dintre asasini a marturisit ulterior ca ultimele cuvinte ale preotului Giuseppe Puglisi au fost „Va asteptam!”

Cei patru asasini si cei doi lideri mafioti care au comandat executia au fost condamnati la inchisoare pe viata.

Bucharest International Half Marathon: Emanuel pe 3 la cursa individuală de 10,5km, Cristi pe 2 la ştafetă

Rezultate foarte bune pentru Emanuel (locul trei la cursa individuală de 10.5km) şi Cristi (ştafeta lui Cristi a ajuns pe locul 2) la Bucharest International Half Marathon de astăzi. Iată festivităţile de premiere.